Cu foamea-n suflet vs. cu foamea-n stomac. Chiriașii ăștia !

Featured

   laptop thinker  
Vii obosit de la muncă, acasă. Ești epuizat, dedicat în 2-3 proiecte și alte activități făcătoare de bine, însă în câteva zile trebuie să te muți. Proprietarul decide să vândă. Sau mai rău, să închirieze muncitorillor, pentru și mai mulți bani. Pornești calculatorul în sictir și deschizi publitimu, romimo, olx, imobiliare.ro, homezz, și îți dai tot concursul în căutări specializate pe google: cuvintele cheie nu sunt o problemă, în fond, cu asta ai crescut.
   După o oră de căutări, exasperarea te apasă. Ai ajuns deja la pagina 20 , și tot ce ai găsit au fost anunțuri repostate, vechi, expirate, pe care le-ai văzut și acum 2 zile când repetai procesul. îți faci o cafea, bagi o țigară să-ți alini neîncrederea: te umpli de nervi. Găsești în sfârșit, undeva pe la pagina 30, infiltrat între alte reposturi și anunțuri de la agenții, majoritatea false, anunțul: PROPRIETAR, închiriez… Nici nu te-ai fi așteptat ca , bifând opțiunea să-ți filtreze anunțurile de la PRIVAT, și nu de la FIRMĂ, să găsești asemenea claritate: un anunț pus la categoria lui. Dai repede telefon, deși constați că e 9. jumate seara, ce mai contează, e în joc bunăstarea ta, și bagajul tău, întreaga ta viață care așteaptă la ușă, în cutii, în valize, în cartoane noi și în suflet: o iei de la capăt. 
    Îți răspunde o voce obosită și te primește repede să -l vezi. Te îmbraci și fugi într-acolo. Când ajungi, ce să vezi? O curte comună obosită, mizerie, igrasie pe pereți și o încăpere în care puteai maxim să dormi întins, dar mai să ai un birou. Unii mai lucrează și de acasă. Frigiderul e spart, bucătăriei îi lipsește blatul, iar în plita aceea murdară nu ți-ai face nicio omletă. Măcar chiria de-ar fi mai mică, așa poți mânca în oraș, îți spui. Dar nu, proprietarul acelui defunct spațiu din care până și șoarecii și furnicile au plecat, cere 200 de euro, că așa e piața. Dacă vrei lux, du-te plătește lux. Și te mai întreabă și de ce cauți tu chirie, ce n-a mers în relația cu fostul proprietarul mă rog, dacă ești așa de ”dăștept„? Nu îi dai explicații, te duci mai departe, lăsând în urmă o generație apusă, care a uitat valorea umană.
    Cei care posedă devin avarii, cei care plătesc, care închiriază, devin sclavii unei societăți lipsită de etică și de echitate: drepturile au apus. Plebea suntem noi în fața acestor parveniți ai naturii, majoritatea lor, care nu fac diferența între lux și modest, între igienizat și murdar, între utilat și funcțional. Cei pentru care, lămuriți-vă și testați, în teren, cei pentru care chiriașul este , citez dintr-un caz recent ”cu foamea-n gât”.  Nu știu însă, conform piramidei lui Maslow, cine  e de fapt cu foamea-n gât, un om care s-a obișnuit să fie detașat de locuința sa, de spațiul în care trăiește și pe care nu-l posedă, sau un om care trage cu dinții de 40 de euro, nu cumva să-i scadă.. ”valorea” pe piață. ”Nu-i bai, chiriașii plătesc oricât, sunt și așa niște tercheaberchea.    
   Ce fel de om e acela care nu are unde să locuiască, și nu are apartamentul său propriu, în anul 2018?   …  îți zise odată un proprietar.
 Da chiar, ce fel de om e acela?  Și aici o să vă dau un răspuns la fel de lung, în curînd.
Pe scurt, cel care nu are apartament propriu în 2018 suntem noi, generațiile astea care au crescut cu confort, cu aproape totul de-a gata, mai puțin o casă. Au crescut mânați de impulsul de mai mult și mai bine, profesional, impulsul libertății, și nu și-au vândut pielea băncilor, și nu o vor face nici cu proprietarii. Suntem profesorii de mâine, studenții, programatorii, medicii, tehnologii, avocații, psihologii, artiștii, cei care aduc culoare lumii, neatașații de tot și toate. ”Plebea” aceasta pe care mulți proprietari o numesc ”cu foamea-n gât”, sunt motorul economiei, și bunăstării celorlalți. O știi pe coafeza de vine la tine acasă? Stă în chirie. Pe rezidentul  la care i-ai dat bacșiș că ți-a rezolvat o problemă? Și el. Polițaiul? Și el! jurnalistul ăla? și el. Unii au ani buni de chirie până să-și permită un apartament. Zeci poate! Dacă vrei s-o luăm așa.  E rușinos să stai în chirie? DE CE, domnule proprietar?
…..
   Ajungi acasă, dacă îi mai poți spune astfel, istovit. Căutările încep din nou. Mai pui     bani deoparte și te hotărăști să faci compromisul: pactul cu agenția. În fond, știm întotdeauna cine a fost cu foamea în gât. Cei care turbează când vine vorba de a scădea prețul cu 30-40 de euro dintr-un apartament, sau de a-i permite chiriașului să evite agenția, sau cel care lunar, responsabil și cumpătat, își pune banii de salar deoparte, pentru a-și achita chiria, taxele. Căci nimic nu e mai important în viața unui om decât locul în care stă, chiria, casa, din care să facă un cămin. Poate că ei se tem, fiindcă noi suntem tineri, îți spui. În timp ce majoritatae din ei au realizat în viață proprietățile pe care azi le închiriază, excepțiile nu le pomenim, tu, stai cu viața la ușă, în suflet și pe față: un amalgam de nevroză, bucurie, exaltare și expresie care ți-a încoronat existența, atât de ocupată să aducă valore pentru alții: în fond, serviciul tău asta face, sau cel puțin acolo tinzi.
    Cu ce e mai neobrăzat un chiriaș care caută prețul ce mai bun pentru o nevoie personală și are nevoile sale, nevoi ale unor generații întregi, ale unor alți sute de oameni care îi seamănă, cu ce e mai neobrăzat și mai jalnic, decât un proprietar care având deja Totul, mai trage de 30euro pentru a-și bonusa proprietatea? În fond, e o luptă a orgoliului său feroce. Unde sunt bani nemunciți, adesea acolo e și ego-ul mai mare. În fond, nu știu care dintre cei doi ar fi dispuși să piardă bani, ca să cîștige valoare: chiriașul sau proprietarul? Căci în timp ce chiriașul își sacrifică micile plăceri pentru o chirie decentă, din cauza abuzatorilor, proprietarul, de cele mai multe ori se ferește să repare și prizele, nu care cumva să ”investească”.  Pentru proprietar ”îi bun orice” în apartamentul acela, pentru chiriaș, trebuie să se uite de zeci de ori până să găsească ceva frumos, decent.  Chiriașul nu e om? Nu e ființă? nu are demnitate? Ce te face să crezi că el e plebea? Însă din experiența cu oamenii am văzut și e clar: Cine nu se respectă pe sine, acela nu poate respecta pe niciunul. Când vezi mizerabilul dintr-o casă/curte/garsonieră, a cuiva, fii sigur că și proprietarul acela se oglindește acolo. În fond, e A LUI.  Care deci, e mai predispus la foame, la nonvaloare, la frustrare și la nesimțire?

 

Răspunsul îl știm cu toții.
*A nu se înțelge că TOȚI proprietarii sunt așa. Excepțiile confirmă regula. Ne cerem scuze față de acei oameni care sunt proprietari, și nu se identifică aici. Aceia sunt OAMENI, nu proprietari. Oameni care închiriază, nu proprietari care închiriază. Ceea ce le dorim și altora.
Advertisements

Caut Chirie ! Și o viață prin gaura cheii.

Featured

   Keyhole dark Tânără, cu serviciu stabil, unul singur, fără hobby-uri și fără alte ocupații, 170 înălțime, 60 de kg, zodia Leu, necăsătorită dar cu relație la distanță și cerc de prieteni, nu beau alcool , nu fumez, nu fac sex niciodată și nu ating podeaua cînd merg goală prin casă, folosesc aragazul doar o dată pe zi, pentru un grătar, dar dacă e nevoie, pot trăi și cu uscături, pentru a nu pune în pericol mobilierul, aragazul și hota bucătăriei dvs.

Nu fac baie doar duș, nu fac exerciții fizice în casă pentru a nu deranja vecinii, și nu ascult muzică decât la căști. Nu îmi  serbez ziua de naștere niciodată și nici alte sărbători. Sunt înnebunită să fac curățenie zilnic și să admir apartamentul în care stau. Sunt un ateu liniștit, slavă Domnului. De asemenea nu am rude, prieteni și alți apropiați care să vină în vizită, și mă angajez ca pe întreaga durată a șederii să nu îmi iau mai multe haine și obiecte decât încap în șiofnier și nici să îmi iau un animal de companie. Promit să nu schimb perdelele și să mă dedic fără să cîrtesc stilului estetic ales de dvs pentru apartament, fără să aduc îmbunătățire pentru a spori confortului propriu psihic. În cazul în care toate acestea se întâmplă, mă angajez să plătesc suprataxa chiriei, în valoare de 40% din total.

În cazul în care apar schimbări în viața mea, mă voi asigura să anunț îndată proprietarii, pentru a nu periclita siguranța și confortul psihic al acestora, dar și al vecinilor de bloc.

De asemenea, mă asigur să nu parchez în zona blocului, pentru a nu crea disconfort proprietarilor de apartamente, în calitate de biet chiriaș.

Înțeleg că nu am drepturi și îmi asum asta.

De asemenea, nu știu ce înseamnă acel cuvânt ”Contract la finanțe”.

Atașez cererii de închiriere apartament documentația care să ateste că ceea ce am spus mai sus este adevărat, în speranța că dvs ca proprietar îmi veți închiria mie apartamentul ales.

Martor.
….. …..

semnează aici                              Solicitant………..                                           ………….Proprietar

anexe: fișa psihologică a chiriașului, contractul de muncă, certificatul de inexistență al rudelor și prietenilor, tabelul cu bunuri pe care chiriașul le introduce în apartament, meniul zilei, orarul activităților zilnice.

Opțional*: fișa psihologică a proprietarului, actul de constatare a prețului corect al chiriei, dovada impozitelor la zi, validarea standardelor de către comisia de închiriere a Uniunii Chiriașilor din TM.

*proprietarul poate fi scutit de la anexe, contra unei sume la fel de mari precum tupeul, obrăznicia și oportunismul de care dă dovadă în relația cu chiriașul. Măsurătorile se fac la Institutul Social al Chiriașilor.

Încheiat azi, 14.2.2017, în prezența avocatului, poliției chiriilor și a administratorului de palier.

Uniunea Chiriașilor din Timișoara

 

 

– o viață prin gaura cheii-

Experiența Daianei D. în căutarea unei chirii în Timișoara.

hurry

Daiana D, cu cuvintele ei ,  în aventura chiriilor:

In iunie 2016 incep sa caut chirie in Timisoara – apartamentul in care stateam in chirie se vanduse si trebuia sa ma mut – aveam timp pana in octombrie sa gasesc ceva (cand incepea anul universitar).
Incep inca din iunie sa caut o garsoniera, in aproprierea Facultatii de Medicina Veterinara. Preturi exorbitante, anunturi putine. Incepe luna septembrie, ma mut in Timisoara, stau la prieteni – cautarea continua. Sun ca disperata la toate anunturile, sunt dispusa sa platesc mega-comisioanele.
Continue reading

Chiriaș vs. Proprietar: natura umană

Featured

Bless this home

Am 14 ani experiență cu chiriile din Timișoara. Am căutat între zeci de apartamente și m-am lovit de proprietari scîrbe. De fapt majoritatea au fost avari, fără să ofere nimic. Puțini au fost foarte de treabă, dar ei sunt excepțiile. Ca specialist în făptura umană, fin psiholog, am văzut cum mint, cum inventează motive să pleci, doar pentru că nu simpatizează cu persoana ta. Cînd te muți în chirie nu te muți la om în casă, plătești pentru un bun de care te folosești,  iar relația între tine și proprietar este și trebuie să rămână una distantă.  Continue reading

Caut Chirie! Mă supun proprietarului, contra-cost.

Featured

Pare o japcă formidabilă sa plătești 150 de euro comision pentru un apartament de 200 de euro..doar pentru intermediere.

Problema e că piața e plină de astfel de oferte pe care majoritatea chiriașilor le accepta fara sa comenteze. De asemenea, se accepta si mult prea ușor pretul nerealist al unor apartamente jalnice pentru motive aberante precum termopan sau usa metalică.

Cunoașteți toți problemele. Continue reading

Taximetrist înțelept!? Da, există!

Featured

 

taxii

Știi momentul acela cînd vezi numai negru și gri, și dintr-o dată, apare o lumină? Ei bine, în sfîrșit, a venit și vremea ”Luminiței” din taximetria din Timișoara să se arate. Eram într-o seară dezolantă pe străzile plimbărețe ale orașului, cînd resemnată pe umila și animala condiție umană (oare?) a taximetriștilor, a majorității care huiduie, îmi spuneam că nu mai e loc de vreo sclipire. Unde mă uitam, ba un taximetrist tocmai scuipa, un altul la semafor avea o duhoare de ”miserupe/da`te sparg io”, pe sub niște ochelari încețoșați de un brand copiat marca China. Continue reading

Ce-o fi in capul unui om, unui altul…

Oamenii din ziua de azi aplaudă răzvrătirea de orice fel, blasfemia intelectuală și cultul personalității de consum- aceea care se consumă pe ea însăși, din timpul ei, ca să hrănească nefericirea altora care încă n-au aflat că sunt nemulțumiți.
 
E un act minunat de dramatic, să te trezești la 6, să dai scroll down printre postările altora pe care-i stimezi, și din care să te inspiri, copiindu-le fotografiile, ideile, comentariile, în orice caz, valul acela de lumesc care fascinează.
 
OBediența este pe jumătate virtute, pe cât ascultarea de ceilalți este un mare defect.
Dacă n-am zis nimic concret, păi oamenii din ziua de azi care aplaudă răzvrătirea altora pe wall-uri, fac exact același lucru. Ei nu sunt nici cu ei, nici cu cei pe care-i admiră, căci la prima părere care contravine principiilor lor cele mai solide (asta în caz că le au), riscă să se demoleze pe ei înșiși, devenind, din niște aplaudaci, niște postaci, care la rândul lor, pe jumătate, de data aceasta, defulează hidos, pisicește și lipsit de machiaje, ceea ce odată iubeau.
 
postacul de zor devine astfel, un troglodit care la rândul său desconsideră, o paria a societății virtuale, înconjurat de oameni în realitate pe care nu dă doi bani.
 
În acest peisaj mirif, pentru care nu dețin în acest moment nocturn cuvintele potrivite să vă impresionez, ne desfășurăm unii zilnic, alții săptămânal, precara existență, – o subconștientală frântură din ceea ce ne displace la celălalt, rânjind și butonând cu nesaț, spre imperiul psihologic defunct al subiecților pe care-i numim și prieteni.
 
În realitate, stăm toți în relații de cuplu: unii copiază ideile altora și se inspiră din ele pe alocuri, devenind pentru ei litera unei legi pe care o simpatizează dar în care n-au fost. Pentru alții, e de ajuns să fie contraziși de vreunul, ca din ei să răsară tumultuos și aprig bagajul desconsiderației latente. Iar pentru câțiva, ajunge să observe toate aceste jocuri de putere, asemeni unui cuplu disfuncțional, în care fiecare se hrănește cu nefericirea celuilalt.
 
Astfel ajunge tristețea la rang de artă: dintr-un astfel de joc psihologic între oameni, în care cel mai înzestrat cu public- cîștigă. Like-urile devin adevărte arme menite să apere ideea: vezi-Doamne cu cât am mai multe, cu atât sunt mai important. Cu cât am mai multe like-uri, cu atât contează părerea mea.
 
Totuși, psihologia nu a rămas preocupată încă, la fel ca mine, de întreg procesul de selecție și recrutare a ideilor de împrumut, căci se știe, majoritatea acestor influenceri nu au ceva de spus de la ei înșiși, mai mult decât au de transmis mai departe, în schemă piramidală, noțiuni de la cei pe care îi admiră. Ce-o fi în capul unui om să se trezească la 6, să-și bea cafeluța în fața unui laptop, aprins de mânia colectivă și urgia psihosocială în care ne scăldăm cu toții de 20 de ani, și să privească tăcut la fotografiile și postările altora, să apese click dreapta pe poză, apoi Save As, să aleagă un fișier în calculator, apoi să revină la meniul său, să facă un upload, și să repună ideea, ca și cum ar fi a sa.
 
Ce-o fi în capul unui om când mânat de forțe interioare a căror promotor îl cunoaștem cu toții- același de 20 de ani, conținut în factori politici și psiho-sociali, acest om începe să posteze pe feisbuc nemulțumirea, răzvătirea totală a sa interioară!? CE-o fi în capul său când nesăbuit fiind, el devine nu doar un plagiator al irascibilității colective, ci și un promotor al răului, al defulării, al toxismelor de tot felul, care ne înconjoară din ce în ce mai mult, asemeni unui nor negru inundat cu confuzie și foarte multă recalcitrare.
 
Ce-o fi în capul unui om, atunci, când el clocotește de emoție negativă, și în loc să ignore, spre fericirea lui, saltă cu bățul mizeria de sub preș, sau de pe toate gardurile de pe lângă care el trece.
Tare aș vrea să aflu… ce-l poate face fericit pe un astfel de om, mai mult decât neasumarea propriilor sale slăbiciuni.

Rasism pe Uber? Da de unde, sunt femeie, știu să mă bat…

index  
    Mi-am adus aminte cum într-o seară am dus cu Uber doi bărbați care vorbeau limba arabă, îmbrăcați foarte îndrăzneț. Unul dintre ei avea brațele tatuate la vedere, și îmi aduc aminte cum văzându-i, chiar vizavi de Catedrală, unde îmi făceau grăbiți semn să opresc, am intrat puțin în panică…
Era abia ora 22:00 , și înainte de comandă, cu vreo 20 de minute, urmam traseul spre casă, jurându-mi pe promisiuni și recompense deșarte, că e ultima cursă.
Am oprit la King s Pub, așteptând să-mi treacă anxietatea de care mă tratez, și mi-am dat o șansă. Am sunat clientul și am vorbit în engleză, spunând că îi aștept la vreo 50 de metri de unde erau, fiindcă dacă întorceam, dura mai mult timp să ajung exact pe partea lor. Am oprit așadar în gang, și am plonjat în necunoscut, privind pierdută ecranul unui telefon, care preinițializa apeluri de urgență în caz de orice: fie atac de panică, fie orice altceva.
Cu colțul ochilor am privit în dreapta, și i-am văzut pe cei doi tineri alergând. Erau ceva mai închiși la piele decât mulatri pe care îi avem în Timișoara, iar aerul lor era unul de străinătate și mare depărtare.
S-au urcat în mașină, amândoi în spate. Inițial, unul dintre ei a deschis portiera din dreapta față, însă am refuzat politicos, așa cum fac de obicei, și i-am rugat să se așeze în spate. Este cel mai safe loc în care poți sta ca pasager, plus că ai experiența de a fi dus cu mașina într-un mod elegant, fără să te implici în trafic. E unul dintre cele 10 motive pentru care aleg și eu să stau pe bancheta din spate când circul cu Uber.

Continue reading

Discernământ vs. ”decât” o stea: cine Uber învinge!?

Featured

  imagesDupă cum bine știm, orice formă de evaluare implică o oarecare obiectivitate, și mai ales discernământ: a fi prezent acolo, în deplinătatea abilităților mentale, și cât se poate de nealterat de factori chimici. Nici la Uber chestia asta nu face excepție. Sau cel puțin nu ar trebui.

Continue reading

Kendame sau actul reflex la modă în societate.

Featured

Am găsit un articol ceva mai obraznic, ce făcea o apologie acestui joc, adesea comparat cu smartphone-urile. Spunea că până acum smarphone-urile au fost problema, iar acum, că a apărut acest joc, ce reușește cumva să țină deoparte copilul de tabletă și gadgeturi, brusc este vizat de păreri contra, venite din diverse direcții.
Am văzut copii jucându-se Kendame. Am încercat și eu. Și n-am găsit un exemplu mai bun în lumea fizică, pentru a defini starea obsesiv-compulsivă, sau măcar pentru a încerca să o provoc, pe un anumit palier, la cineva.  Și asta la entry-level.

Continue reading