Kendame sau actul reflex la modă în societate.

Am găsit un articol ceva mai obraznic, ce făcea o apologie acestui joc, adesea comparat cu smartphone-urile. Spunea că până acum smarphone-urile au fost problema, iar acum, că a apărut acest joc, ce reușește cumva să țină deoparte copilul de tabletă și gadgeturi, brusc este vizat de păreri contra, venite din diverse direcții.
Am văzut copii jucându-se Kendame. Am încercat și eu. Și n-am găsit un exemplu mai bun în lumea fizică, pentru a defini starea obsesiv-compulsivă, sau măcar pentru a încerca să o provoc, pe un anumit palier, la cineva.  Și asta la entry-level.

Orice joc care nu propune interacțiune, conexiuni neuronale, interacțiune cu celălalt și competiție zero, poate deveni o pierdere de vreme,  și un pericol atunci când se urmărește dezvoltarea armonioasă, pe abilități și laturi ale inteligenței copilului. Cu condiția ca jocul să fie unica activitate propusă și dusă până la epuizare.
Am văzut pe mulți aproape hipnotizați, mișcându-se rudimentar, din cauza acestui joc. Aproape că le-a luat mințile.
Cei care v-ați jucat vreodată cu chestia asta, priviți-vă , sau analizați copilul, și o să vedeți…cît de departe se poate intra în pierdere de sine.
Dintre beneficiile jocului aș număra: ”pierderea contactului cu realitatea”, detașarea de câmpul proximal- știți voi, tot ceea ce ne înconjoară și ne ajută, ca și copii, să ne formăm percepția, șiîn general achizițiile ce au loc în perioada copilăriei.
Jocul ține ocupat mentalul la nivelul 1, în același sediu oarecum în care se află senzațiile.
Jocul oferă o senzație perceptivă rudimentară, și se bazează pe repetiție. Astfel se naște scopul, simplu, care mai apoi devine foarte repede obsesie- de a nimeri mingea în suport.
În loc să armonizezi abilități într-un singur scop, căutând o dezvoltare psihică, aici se îngustează oarecum câmpul de abilități, și toate achizițiile converg. Nimic nu se dezvoltă când achizițiile, fie ele de orice tip, la un copil în special- pornesc pe drumul către maturitate în această convergență. Dacă ne uităm în trecut, majoritatea activităților educaționale sunt diverse, ating o mulțime de domenii și pun în valoare o mulțime de abilități, adesea toate în același timp. Cu măsură!
Orice repetiție se spune că e mama învățăturii.
Nici în acest joc, Kendame, clișeul acesta boieresc nu face excepție.
Fiindcă ochii privesc suportul și mingea, iar întreaga atenție și energie psihică  și așa în plină dezvoltare a copilului se duc în direcția aceea: repetiția aici e bila care se mișcă și mișcarea mâinii care permanent își caută un echilibru. O acțiune atât de simplă, monotonă, și care solicită psihicul- în concentrare pe un punct fix, mai degrabă decât pe a soluționa la nivel cognitiv niște probleme.
Repetiția aceasta epuizează la un moment dat- apare ceea ce numim obsesie.
O stăruință ce provine dintr-un obicei mecanic, un act reflex suportat de o voință tulburată – aceasta este definiția obsesiei. Sigur că nu putem spune că a căuta cu orice preț să învingi la Kendame este o dorință inadecvată, din moment ce însăși producătorii au făcut ca această jucărie să fie comercializată legal,
însă majoritatea jocurilor folosite dezechilibrat conduc la obsesii.
De ce devine o compulsie acest joc? Fiindcă aduce tendința obsesivă de a desfășura conduita repetitivă: actul rudimentar lipsit de conexiuni la nivel cognitiv, la care adăugăm lipsa de reper din realitatea imediată.
AIci nu are loc dezvoltarea și extensia unor abilități sau recombinarea lor prin stimuli multipli, ci convergența, unirea celor mai rudimentare porniri într-una singură.
Utilitatea acestui act mecanic este triumful de moment- în a nimeri locul mingii. Probabil că acesta ar putea crește stima de sine, însă prețul plătit la nivel de achiziții mentale aproape că nu merită efortul.
Nu afirm că jocul este periculos. Însă la fel ca o mulțime de alte jocuri, și acesta, abuzat fiind, atrage după sine niște efecte de nedorit. Nivelul de pericol al jocului este dat însă de altceva: faima lui. O mulțime de oameni îl venerează și toți copiii trebuie să-l aibe. Competiția e mare, și cu cât câștigi înaintea tuturor, cu atât validarea și stima de sine cresc. Este factorul cheie care face din absolut orice activitate nocivă și predispusă să creeze daune psihologice, o activitate unanim -acceptată, în ciuda problemelor care le poate crea.
Orice propunere de a soluționa o problemă ar putea să crească respectul de sine al omului și să lase impresia că noi, rezolvând problema, am câștigat ceva.
În realitate, actele repetate și achizițiile pe care le-am pus la bătaie sau nu, pentru a desfășura acel act, s-ar putea să nu merite deloc efortul, ba chiar să devină o pierdere nerentabilă.
În Kendame, se petrece la fel: foarte multe minute petrecute în acțiuni și gestică repetitivă, care nu pune în mișcare și în acțiune laturi diverse ale ființei, cu excepția focusării pe un punct fix, dau ceea ce numim obsesie, tic nervos și o oarecare compulsivitate,
spre a deservi unui scop mărunt. Dar nu scopul în sine face din acest joc ceva deosebit, ci popularitatea lui. Cum spuneam mai sus, a triumfa în fața altor zeci de oameni care folosesc același lucru, amplifică beneficiul. Dacă jocul nu era atât de popular, nici abuzul în vederea triumfului nu ar fi fost… pe măsură. Abuzul de joc e problema.
Putem numi acesta un sport? Fiindcă în general, în multe alte sporturi clasice, ideea este ca individul să combine inteligența în kinestezic, spre a soluționa problemele ”din teren”. Majoritatea sporturilor solicită interacțiune și propun stimuli pentru a valorifica tipuri de inteligență, inclusiv motorie.
Nu degeaba se spune că spotul ajută copilul să crească armonios. Însă nimeni sau prea puțini sesizează că sportul nu e suficient dacă el reprezintă o acțiune mecanică.
Așadar, dacă Kendame este noul tip de sport, pe care modernitatea l-a îmbrățișat, oferind copiilor entuziasmul propus de marketingul atent și puternic finanțat, atunci, pe aceleași principii ”educative”, putem numi sport și reflexul rotulian. Reflexul rotulian apare când lovesc tendonul rotulian, în urma căruia piciorul se mișcă brusc. E un răspuns simplu al organismului ”animalic”, mereu același. Nu are nevoie de interacțiune multă spre a se ”dezvolta” în mișcări mai ample, el acționează mereu la fel. Dar asta nu înseamnă că în momentul său, corpul nostru … face sport!
Ei bine, Kendame provoacă exact același tip de răspuns: un reflex care lucrează pe ruperea din realitate în primul rând. Sub pretextul îndemânării, pe care noi oricum o avem adesea înnăscută, iar ea se dezvoltă natural ca parte din combinarea abilităților în alte activități (sporturi precum tenis, baschet, înot,badminton,ping-pong), Kendame devine un joc gata oricând să pregătească terenul propice pentru instalarea obsesiei kinestezice: ticuri nervoase și o nevoie sau dorință irezisistibilă de a triumfa. Căci în fond, acesta este scopul oricărui sport, iar noi ca ființe, avem în instinct dorința de a rezolva, a ne descurca, a desface ițe și a învinge.
Psihologia știe mai bine că, chiar și în cazul umorului- nevoia lui este corelată cu nevoia de a rezolva un conflict sau o contradicție.
LA Kendame, nevoia psiho-socială de a rezolva jocul- și astfel a bifa și valida nu doar o stimă de sine, ci și ideea pseudo-educativă, părintească, de ”EU POT”/ Copilul meu Poate”, pune la bătaie mecanisme fizice de nivel senzorio-motor, și puțin spre deloc inteligența rațională, verbală, muzicală, matematică, etc,
ceea ce face din acest nou -sport, o mișcare periculoasă ce trasează simptomatologia în sfera obsesiv-compulsivității, însă la nivel kinestezic, atunci când nu există alt câmp de manifestare și achiziție la copil.
Nu îndemn pe nimeni să facă un test, dar dacă loviți timp de minim 2 săptămâni zona rotulei, spre a vă declanșa reflexul rotulian, veți vedea cum piciorul începe să miște adesea singur, doar gâdilându-vă în acea zonă.
Foarte mulți oameni care fac o acțiune repetitivă, mecanică, fizică, ce solicită concentrarea pe un timp îndelungat, manifestă ceea ce numim ticuri.
Mai departe, îi las pe experți să tragă singuri concluziile, și să aprofundeze problema.
Nu e nevoie să comparăm Kendame cu efectul smartphone-urilor. problema e că oamenii nu înțeleg măsura în lucruri.
Și că repetiția este mama învățăturii. Doar că de data asta, repetiția devine o învățătură inutilă, menită a dezvolta ticuri și reflexe care deși par a fi lăudabile, de către anumiți părinți ceva mai vanitoși, ele nu sunt trebuincioase.
Decât în cazul în care ele se combină armonios cel puțin, cu alte activități, în același timp.
Fotbalul de exemplu, solicită fizicul și mintea, conexia, reprezentarea și orientarea în timp și spațiu.
Kendame solicită atenția spre un punct fix și spre repetiția unui act motoriu voluntar, scoțând subiectul din realitate și interacțiune. NU există anticipare aici și nici măcar strategie.
Tenisul de masă solicită coordonarea ochi mână dar și anticiparea- cum va lovi adversarul. E nevoie de inteligență spre a observa și analiza loviturile, a căror calcul este mult mai probabil și mai larg în orizont.
La Kendame se îngustează atât de mult toate aceste mici calcule, încât ele devin aproape inexistente și imposibil de exersat. Abilitățile converg către un singur punct: acela al echilibrului și controlului mâinii. Toate celelalte lipsesc, sau sunt mult prea slab, spre deloc, puse în valoare.
Ținând cont de acestea, rezultatele acestui joc se vor vedea în timp, asta pentru cine are ochi să vadă. Tulburările datorită folosirii gadgeturilor deja au început oricum să apară.
Dar ca orice alt obiect popular, devenit peste noapte salvator al părinților, reușind să ofere ocupație copiilor, chiar cu prețul epuizării mentale și al dezvoltării precare a unui câmp psihic și așa fragil, și jocul acesta va dispărea în curând.
Fiindcă exact ca și în acțiunea repetată a unui stimul asupra receptorului, receptorul ajunge la ceea ce numim simplu saturație.
Apa fierbinte care curge pe mâni peste limita noastră de suportabilitate, începe să devină rece…
Și tot așa, cu orice devine repetiție: devine monoton, iar monotonia, înseamnă la un moment dat moarte, dispariție, adormire,
fie că vorbim de stimuli, simțuri, reprezentări sau activități care pun în funcție o singură latură a personalității noastre.
Cam asta face Kendame, când devine singura sursă a întregii preocupări psiho-corporale: o saturație a simțurilor care în timp, nu vor putea să facă altceva, căci ele nu au fost racordate pe niveluri tot mai elevate de activitate.
Sunt o mulțime de alte jocuri de 1000 de ori mai folositoare, unele simple altele complicate, depinde doar de fiecare părinte ce vrea pentru copilul său: o fugă din realitate, sau o dezvoltare armonioasă, pe mai multe laturi, prin care ființa să fie pusă în valoare în complexitatea ei.
Nu toți ne naștem animale, însă putem deveni, dacă ne complacem în serviabilitatea exagerată a marketingului fals-educativ de moment.
🙂
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s